Singură pe stradă...

    Seară târzie de noiembrie, totul este liniștit în jurul meu, nici un zumzet nici un murmur, parcă mă și cuprinde frica, nu prea este atâta liniște în zona noastră. Pornesc cu pași repezi spre casă, când dintr-o dată se sting toate becurile de pe stradă. Off nu este plăcut îmi spun și încerc să maschez cu un zâmbet fals ( a se citi rânjet) teama care mă cuprinde. Grăbesc pașii și mai tare. Scot telefonul de pe fundul genții în speranța să îmi luminez un pic calea cu ajutorul lanternei, că doar bineînțeles e înnorat afară așă că nici măcar luna și stelele nu îmi sunt alături. Grozav!! Baterie terminată-teamă accentuată.
    Grăbesc și mai mult pașii. Simt cum din spate cineva îmi urmărește fiecare pas. Nu mă întorc, nu mă întorc îmi repet obsesiv și o iau ușor la fugă. Pașii din spatele se meu se aud tot mai aproape, tot mai clar și un sunet ciudat începe să mă surzească. Nu am curaj să-ntorc capul. Dintr-o dată simt cum mă trage ceva înapoi, nu mai pot înainta, încerc să strig după ajutor dar vocea nu mă ajută. Nu pot să fac nimic, dintr-o dată mă trezesc față-n față cu o creatură mare și ciudată. Îmi vine să leșin dar îmi repet că trebuie să fiu tare, încerc să mă smucesc, să-l lovesc cu poșeta dar degeaba. Nu vrea să-mi dea drumul, vorbește într-una dar nu-l înțeleg deloc, îmi revine vocea și încep să strig,  dar degeaba nu e nimeni în jurul nostru. Dintr-o dată se luminează cerul.
    În sfârșit ....mă gândesc, dar nu e ziua mea cea norocoasă. Pe cer apare o navă rotundă cu milioane de luminițe, se-nvârte deasupra noastră, în timp ce captivatorul meu nu îmi dă drumul ce explică de cu zor navei arătându-mă. În lumina aceea își fac apariția alte creaturi cu brațe lungi, fără picioare târându-se pe jos.  Îmi spun că visez, încerc să mă ciupesc, dar lumina aceea puternică mă face să-mi dau seama că totul este real. Încerc să scap, încerc să fiu tare, nu știu de unde am atâta putere dar sunt nevoită, mă gândesc la familia mea, sper că ei sunt bine, sper că ei nu au de a face cu creaturile acestea inumane.   
     Dar tot nu înțeleg ce vor de la mine, de ce eu? Se apropie de mine și ceilalți 3. Încep cu toții să facă semne către oraș, își scot o hartă, recunosc orașul, îi întreb disperată ce vor? Ce vor de la noi? Dar nu îmi răspund, se agită tot mai tare, încep să vorbească cu mine, încep să se agite, mă agit și eu pentru că nu îi înțeleg, îmi arată hartă, sunt nervoși și agitați. Îmi arată cerul, îmi arată din nou harta, îmi explică ceva obsesiv, se enervează când văd că nu vreau să cooperez cu ei. Îmi este tot mai frică, nici un om pe stradă, unde sunt oare? Poate au venit mai mulți și i-au luat pe toți oamenii? Cum să aflu cum este familia mea? Strig și eu la ei, întreb disperată de ai mei, dar nici că mă bagă în seamă. Flutură harta acea, observ un punct roșu pe hartă. Smulg harta din mâna lor ... este un X mare roșu exact pe cinema, îi întreb dacă vor să ajungă la cinema, se agită și mai tare, le fac semn să mă urmeze, se uită unul la altul dar nu îmi dau drumul, mă țin în continuare strâns. Pornim spre cinema, mă rog să apară cineva care să mă salveze, dar nimeni. Mă simt ca într-un film thriller. E frig, e întuneric, inima îmi este cât un purice, captivatorii mei sunt urâți și mari și îmi provoacă o teamă de nedescris. Mă rog într-una pentru ai mei. Am ajuns ... îi văd cum se mai liniștesc, se apropie de intrare, se agită din nou, îmi arată de data aceasta un calendar 3 Noiembrie 2017 este scos în evidență cu un roșu intens. Cred că atunci vor să ne distrugă, dar ia stai puțin este ziua în care se lansează filmul ”Dincolo de orizont” în cinema. Le spun că mai au câteva zile, să plece în pace și să se re-ntoarcă în locul acesta peste 2 zile și-l vor putea vedea pe Frank Grillo.
    Se uită puțin mirați, dar se pare că înțeleg și ei că nu este nimeni la cinema, așa că îmi dau drumul și se retrag. Rămân mută în urma lor, se aprind din nou becurile pe stradă și telefonul are din nou baterie.
   Apar oamenii pe stradă în jurul meu. Stau și nu-mi vine să cred prin ce am trecut. Singura dovadă este afișul filmului în fața căruia stau și mă uit uimită știind că eu locuiesc la 15 km și nici nu am fost în oraș săptămâna aceasta.




                                           Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2017!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tu cum îți alegi mobilierul?

Colțul meu de rai devenit realitate

Aventuri spre necunoscut în ritm cunoscut