Pasiune veche în straie noi

       Duminică dimineaţă, afară 35 de grade cu plus, normal! Căldură de te topeşti!         - Hai să mergem la ştrand, îmi sare mie ideea mai mult decât genială.        - Nu mergem niciunde, tu te gândeşti ce plin este peste tot la ora asta, ripostează soţul meu.        - Atunci hai la o piscină, acolo poate e mai lejer şi sunt destule în oraş.        - Ştii ceva, hai să stăm acasă, frumos la umbră.        - Vreau la P-I-S-C-I-N-Ă! - urlă copilul râzgâiat din mine.        - Bine, hai!        UUUhhh, am câştigat lupta! Zâmbesc eu, sub mustaţă, echipată, aranjată în 2 minute sunt deja urcată în maşină.         Pornim, la drum. Soţul meu cu un zâmbet ciudat pe buze, o ia tocmai în altă direcţie decât absolut orice ştrand, sau piscină.       - Totuşi unde mergem?      - La piscină ai vrut, la piscină te duc, abia termină de spus că mă şi trezesc în parcarea unui magazin de bricolaje.     - Hai, serios, faci mişto de mine?     - Nu dragă, îţi cumpăr o piscină.   

      Tatăl meu a fost mereu şi este şi la ora actuală un tată mult prea protector, căruia nu i-a plăcut niciodată să mă vadă machiată. Mama mea, despre care v-am povestit în articolul anterior, nu a folosit niciodată farduri, doar creme, aşa că arta îngrijirii frumuseţii mi-am însuşit-o singură.       La majorat am primit prima mea trusă de machiaj, nişte culori horror, dar pentru mine era Mecca. Cu timpul am început să îmi cumpăr farduri şi creme, dar nu mă uitam niciodată la ingrediente ci vă spun sincer doar la preţul afişat. Căutam să împac şi bugetul acordat de ai mei care era destul de restrâns şi mofturile care în schimb erau uriaşe.       Îmi plăcea să mă machiez aşadar, fardurile au devenit de nelipsit, nu mergeam nici un pas fără un machiaj bine pus la punct. Cremele stăteau înghesuite în dulap, căci trebuia să am una pentru fiecare parte a corpului, bineînţeles, puneam accent pe înfrumuseţare şi nu pe ingrediente, pe vremea aceea nici nu ştiam ce-nseamnă această denumir

               Dacă te-aş întreba la ce nu ai renunţa niciodată care ar fi răspunsul tău? Şi nu, nu mă refer la telefon, deşi poate că mulţi ar da răspunul acesta.           Mă refer la acele lucruri, dacă le ai, care îţi oferă un gram de protecţie, de siguranţă.        Cu toţii avem lucruri dragi, de suflet, fără de care nu ieşim din casă. Eu sunt foarte "legată" de brăţările mele de suflet. Fiecare brăţară se prezintă  cu povestea ei. Nu îmi place să port brăţări de "duzină" aşa că fiecare este personalizată şi se leagă de un eveniment. Nu ies fără ele din casă. Le-am dat jos doar pentru 2 ore cât a durat operaţia, după aceea am cerut să îmi fie puse înapoi.          Lucrez cum se zice pe la noi, cu publicul, aşă că pentru mine sunt ca şi un scut de apărare. Deşi nu mă consider o persoană superstiţioasă,  dar acestea simt că mă apără de privirile "binevoitoare".         Care sunt acele lucruri personale la care nu ai renunţa niciodată? Care

       "Bună, mă numesc Beatrix, am 32 de ani și anul trecut am văzut pentru prima dată în viața mea marea, de atunci sunt dependentă de mare."         Cam așa m-aș prezenta eu, în cercul dependeților, dar nu anonimi, de mare. Provin dintr-o familie cu venituri modeste, astfel încât ai mei părinți, nu și-au permis concedii, iar de protector ce era tata nici prin tabere nu am avut acces. Așadar am ajuns la 31 de ani, visând la mare doar din pozele altora.     Anul trecut am încheiat o poveste de viață tristă și implicit a început noua mea viață așa că  împreună cu soțul meu am decis că este timpul pentru noi doi. Am ales să mergem în prima noastră aventură. Primul nostru concediu, prima ieșire după 7 ani de căsnicie, în două cuvinte, luna de miere. Ne-am rezervat un sejur la un hotel din Mamaia și am pornit la drum. Am admirat cu entuziasmul unui copil fiecare părticică a țării noastre, voiam să pozez fiecare fir de iarbă pe care-l întâlneam și îmi părea mai verde decât acas