Despre …. Ziua Despartirii

14 iunie 2016, dimineata 06.30, pornirea, inainte intram pe la ai mei… nu, nu sunt cuvinte pentru a descrie, acel moment, tensionat, plin de lacrimi, eu ferm convinsa ca anestezia va fi lunga.….. da, da intr-adevar suna al naibii de copilaros, dar mnah, asta sunt eu.. ma stresez pentru orice, dar hai sa fim seriosi, operatie de 2 ore, somn profound, heyyy nu imi era chiar totuna… .deci sa revenim, pornim spre spital, ai mei raman in poarta, cu lacrimi in ochi dar mai ales in suflet si incearca sa ma linisteasca, ne vedem vineri cu bine !
Drumul pare al naibii de scurt (100 km) si hop..suntem in curtea spitalului… nu, nu vreau sa cobor din masina, sunt un copil razgaiat , refuz sa cred ca eu trec prin momentele acestea…..eu? ! care pana acum niciodata nu am fost in spital, nu am fost plecata de langa ai mei, nu ma vad in stare sa fac eu fata acestei situatii singura.
Intram in spital…. Pe hol zaresc inca 3 doamne, cu aceeasi privire plina de lacrimi, suntem chemate…. Sotii pot pleca, vizitele au loc intre 15:00-17:00.
Superrr…. Ma vad singura, adica mnah cu colega de camera, intr-o incapere, alba, 3 paturi, un dulap si atata…. Televizor, wifi, ciuciu ….bun !!!
Incep, analize, ecografii, si inca cateva proceduri, nu tocmai placute…in care aflu ca domnul fibrom si a dublat dimensiunea intr –o singura luna , timpul trece attaaat de greu, nu ma pot linisti, ma apuca plansul dar totusi trebuie sa ma tin, am 31 de ani, nu???!! , si ce conteaza eu inca nu am fost plecata, eu inca nu am stat singura… toate sunt fite si ifose nu? Asa considerati si voi.
Seara primim “o bomboana alba” … povestim noi ce povestim si hopp se taie filmul…
Dimineata ora 4… emotiile se accentueaza, somnul dispare, in schimb apar doamnele asistente cu 4-5 flacoane de perfuzii, toate pentru mine?!?!?! Da, dar e doar prima tura.
Apare un doctor tanar, frumusel as putea spune, pana cand imi dezvaluie intentia de a-mi pune o branula. Roz, daca se poate :D macar asa un pic , sa arat si eu bine, sigur, poc !! si uite branula in mana, inca 2 bombonele albe..siiiiiiiiii…….gata se taie tot, un ultim pusi la sot…si ce ce faceti cu mine?! Becul acela din filme, mare deasupra capului, aud cum ma intreaba cineva ce lucrez, nu stiu cum dar ii raspund : ofiter de stare civila, cununie placuta…..
Am vazut ca se poate si altfel intr-un sistem medical de STAT !!! Am stat 4 zile, din care 2 am fost total in mana lor (nu puteam nici un pahar sa ridic singura) in care asistentele veneau necontenit sa vada ce e, cum e, e bine, e frig, e cald. Noaptea veneau sa ne aranjeze asternuturile, fara sa astepte ceva in schimb.
Da se poate, atunci noi de ce nu putem? Asa ca … ne-am despartit, sper sa fie definitiva despartirea.
P.S Sa va spun si de ce am ales sa imi deschid sufletul, de ce am ales sa nu ma ascund?
In urma cu un an, am fost diagnosticata cu un fibrom uterin de 10cm, fara multe explicatii, fara raspunsuri din partea medicului. Am cautat ne-ncetat luni intreagi sa aflu ce-nseamna, am incercat sa vorbesc cu femei de varsta mea, care credeam eu ca au trecut prin asa ceva, am cautat sprijin in orice….darrr, spre surprinderea mea, nimeni nu spunea nimic, toata lumea se ascundea, intr-un final, am gasit suport intr-un grup de femei de “dincolo”. Am vorbit deschis, despre orice, pana si-n ziua de azi, ne ajutam cu un sfat, cu o vorba buna.Conteaza enorm enorm de mult sa stii ca nu esti singura in momentele acelea, familia te sustine , dar de-nteles cel mai bine poate un om care deja a trecut peste.
Nu imi plac cuvintele “ va fi bine” , “va trece”., venite din partea unor oameni care habar nu au ce-nseamna o operatie laparoscopica. O rutina, cum spun unii, o rutina, sau nu, e o cicatrice, pe corp, dar mai ales in suflet !!!

Sanatate maxima
Beatrix